Datorită situației cauzată de pandemie, Madagascarul este închis pentru toți străinii, iar lucrul acesta a făcut ca venitul încasat din turism să fie zero, motiv pentru care multe zone sunt profund afectate de sărăcie.
În această perioadă am inițiat câteva proiecte de ajutorare. Unul dintre aceste proiecte se numește „Mană în pustiu” și presupune oferirea de pachete alimentare de bază familiilor nevoiașe. La prima vedere aceste familii par bine, însă atunci când intri în casele lor constați că nu este deloc așa. În prima casă pe care am vizitat-o locuia o familie compusă din cinci persoane (soț, soție și trei copii) înghesuiți într-o cameră supraaglomerată în care cu greu te strecurai, într-o altă casă locuia o mamă cu trei copii, care a fost părăsită de soț în urmă cu 5 ani. Sunt case marcate de sărăcie lucie, locuite de mame cu copii, gravide părăsite de soți care nu sunt gata să-și asume responsabilitatea și singura soluție lor este aceea de a fugi. De asemenea, în zona de sud sărăcia a determinat oamenii să mănânce pielea de bovine de pe papuci. Noi nu suntem implicați acolo, însă sunt organizații mari care ajută oamenii săraci din zonă, însă auzim despre situația dificilă de acolo.” În fiecare casă în care am intrat ne-am rugat pentru familia care locuia acolo, pentru că, mai mult decât orice ajutor pe care îl primesc, au nevoie de Dumnezeu.
Îl puteți asculta pe Marcel povestind mai pe larg despre lucrarea și situația din Madagascar accesând linkul de soundcloud:
Un alt proiect educațional de ajutorare se desfășoară în Insula Piraților, unde dorim să ne implicăm în susținerea celor 140 de copii cu vârste între 3-10 ani din școala „La Promesse”. Taxa școlară lunară pentru un copil este de circa 3-4 euro, în funcție de vârstă. Lucrarea pe această insulă este mare (populația ei e de aproximativ 40.000 de locuitori, împrăștiați pe o suprafață de 222 km pătrați, într-un oraș și 17 sate), lucrătorii sunt puțini și cu mică influență. Acest proiect educațional îi poziționează bine înaintea statului malgaș și astfel mica biserică poate avea un impact mai mare. Pe insulă se găsesc 14 moschei, o biserică catolică, una protestantă și câteva biserici evanghelice.
În multe cazuri, însă este nevoie să îi ajutăm pentru a se putea descurca singuri. Așa a fost cazul unui tânăr pe nume Jackie. Jackie este orfan de mama, iar tatăl său, în urma pierderii soției sale, a dat în depresie. De la vârsta de 5 ani a crescut pe la diferite rude, și este cunoscut sub numele de „orfanul Jackie”. A ajuns în cele din urmă să locuiască împreună cu familia un unchi de-al său, o familie compusă din 7 persoane, unde din cauza posibilităților limitate, nu și-au permis să-l susțină și pe el la școală.
Am văzut potențialul lui Jackie și am decis să investim ca familie în el, i-am oferit oportunități ca să se descurce singur. I-am cumpărat o șaretă pentru transportul mărfurilor pe care să o poată folosi pentru a-și câștiga existența. I-am cerut să o plătească parțial prin câteva ore de muncă pe lângă casă și implicare în câteva proiecte misionare cu noi. Ne-a ajutat la distribuirea orezului. A învățat să folosească bormașina, flexul, aparatul de sudură, a zidit cu noi, a turnat șapa la câteva anexe cot la cot cu noi. I-am oferit salariu pentru această muncă și o masă caldă de câte ori a venit să muncească alături de noi, dorind să încurajăm munca cinstită și hărnicia. Jackie are 18 ani și este un tânăr liniștit, timid, zâmbitor și harnic. În luna iulie, după ce a muncit alături de noi, am decis să îl ducem la o pizza malgașă și ne-a mărturisit că este pentru prima dată în viață când intră într-o pizzerie, și parcă îi era teamă să mănânce acolo.
Uneori ai pe inimă poveri pe care nu le înțelegi. O asemenea povară este cea de implicare în comunitățile de leproși. Cu nouă ani în urmă Dumnezeu ne-a pus pe inimă o dragoste pentru leproșii din „Leprozeria” din Manakavaly, o localitate din munții din zona capitalei Madagascarului. Deși este la 30 de kilometri distanță de Antananarivo, pe măsură ce urci spre acel loc al singurătății, departe de aglomerația orașului, drumul este tot mai rău, înconjurat de păduri, stânci, râpe adânci și frig. După nouă ani Dumnezeu m-a adus din nou în acest loc al durerii. Am vizitat căteva familii, în căsuțele lor, i-am salutat, le-am strâns „cioatele”, mulți nu mai au palme de ceva timp. O bătrână micuță, doamna Rova, fără picioare, târându-se pe genunchi m-a rugat să îi schimb niște „bani străini” găsiți în niște haine pe care le-a cumpărat de la second hand, însă nu-mi putea da cu mâinile, deoarece nu avea palme, iar antebrațele erau niște cioate. Am vrut să îi ofer niște bani pentru nevoile personale și mi s-a rupt inima când am văzut că nici măcar acest cadou nu-l putea primi cu propriile mâini. Doamne Rova depinde zilnic de cineva care să îi facă mâncare și curățenie. După câteva zile m-am întors în comunitatea de 14 leproși și familiile lor, unde am avut un timp de părtășie, rugăciune și am împărțit darurile noastre cu ei: saci de orez, zahăr, ulei, săpun, lumânări și alte câteva mici daruri. Ne dorim să fim pentru leproșii de aici precum cei patru prieteni ai paraliticului din Biblie, care și-au adus prietenul înaintea lui Hristos, dărâmând orice obstacol din cale. Dorim să fim prietenii acestor oameni.
Îl puteți asculta pe Marcel povestind mai pe larg despre lucrarea printre leproși accesând linkul de soundcloud:
Marcel și Ioana Șaitiș, misionari în Madagascar, alături de cei patru copii