Un vestitor al mântuirii

Zilele trecute stăteam de vorbă cu Ioana B., iar ea mă îndemna să împărtășesc cu cei din jur un mesaj care am trimis la câteva zile după întoarcerea noastră din Maroc. Chiar dacă la început am acceptat provocarea, mai târziu tot mai multe gânduri de descurajare primeam din partea celui rău. Încă de la terminarea taberei Kairos, un gând mă tot măcina și nu-mi dădea pace: „Este oare momentul meu Kairos?” M-am rugat mult pentru a înțelege exact ce Dumnezeu avea să-mi vorbească și să-mi arate. 

Simțeam în inima mea un îndemn pentru o călătorie transculturală într-o altă țară însă, din anumite motive, atunci nu a fost posibil și amânarea acelei călători m-a făcut să fiu un pic descurajată, frustrată. M-am gândit că poate nu am înțeles bine chemarea Sa și probabil El nu dorește să călătoresc. Apoi s-a deschis o ușă spre Maroc. El știa că prima dată avea să îmi vorbească în acel loc. 

După multă pregătire spirituală, multe rugăciuni și zile aduse înainte lui Dumnezeu, ne-am pornit în călătorie, nu știam exact cum o să fie, ce-o să întâmpinăm sau cum vom reacționa. Mă așteptam la o călătorie în care semnele să fie vizibile sau măcar ochii să-mi fie în lacrimi în orice moment, însă sufletul meu a reacționat total diferit – bucurie și fericire fără vreun motiv anume. Totuși, nu pot spune că nu au fost și momente de panică (controlul la intrarea în Tanger, când bagajele noastre erau pline de biblii; sau când Lavinia și Hadasa s-au pierdut într-o multitudine de persoane).

Această călătorie m-a făcut să trag un semnal de alarmă în dreptul meu. Am înțeles că suntem prea egoiști și prea multe suflete pier din cauza noastră, că nu suntem în stare să ne ridicăm și să punem umărul la lucrare. Dumnezeu nu are nevoie de oameni perfecți, nici de oameni mari, El are nevoie de oameni simpli cu o inimă deschisă pentru cei aflați în pierzare, are nevoie de oameni cu pasiune pentru lucrarea Lui. Oameni care sunt gata să lase totul și să Îl urmeze, fără a se gândi la ceea ce trebuie să lase în urmă pentru a face voia Sa. „Sunt aici Doamne, pregătită pentru a merge unde Tu mă trimiți.” Persoanele care nu au auzit niciodată despre dragostea lui Dumnezeu, m-au făcut să mă plec la cruce și să spun doar atât „Iartă-mă Tată, iartă-mă că stau în așa nepăsare când alții aleargă cu disperare să facă voia Ta; iartă-mă că sunt așa comodă în biserică și uit că cei care au nevoie de Tine de multe ori se află afară… Tulbură-ne Doamne, căci nepăsarea e prea mare; umple-ne cu putere nouă, cu duhul Tău care să ne îndrume pașii pe calea pe care Tu o trasezi, cale care de multe ori e prea strâmtă și prea plină de încercări, dar care știu că duce până dincolo de nori.”

De prea multe ori am crezut că ceea ce fac eu pentru Dumnezeu este prea mult. Această percepție s-a schimbat când am pășit în biserica din Maroc, interzisă de lege, și am văzut cu cât foc și pasiune Îl lăudau frații pe Dumnezeu, cu toate că riscau ca la ieșire din acel loc să fie prinși și închiși pentru dragostea lor purtată singurului Dumnezeu. Când am văzut lacrimile care inundau fețele multora în prezența Dumnezeului Preaînalt, durerea din inimile lor când se plecau în închinare și se rugau pentru țara lor, ca Dumnezeu să li se descopere tuturor, m-a făcut să conștientizez că sunt prea falsă cu Dumnezeu când spun „Doamne, voia Ta să se facă” și mă clatin la prima adiere de vânt.

Un alt lucru care m-a marcat în călătoria pe termen scurt din Maroc a fost seara de evanghelizare în plină stradă, dacă o putem numi așa. Pentru mulți, o seară ca oricare alta, înconjurați de prieteni, familie, cunoștințe, dar pentru noi, era un moment crucial, momentul schimbării. Învățăturile primite în tabăra „Dincolo de Frontiere”, prin cursul Kairos și pe tot parcursul vieții noastre de creștini trebuiau puse în practică. Oare cât știam despre Dumnezeu și cât de mult eram pregătiți să definim ceea ce simțeam și credeam? A fost momentul în care m-am simțit așa de mică în fața unei situații așa de mari.

S-a decis împărțirea în grupuri de câte două persoane pentru a fi mai ușor să interacționăm cu cei din jur, iar acolo unde eram călăuziți de Dumnezeu să ne oprim și să deschidem o conversație simplă. Scopul era ca la finalul acelui dialog, dacă credeam de cuviință, să dăruim un USB și o carte de vizită care conținea anumite mesaje creștine. Ne-au avertizat că va trebui să fim atenți la poliție, care erau tot timpul în alertă. Am avut parte de multe încercări de conversații eșuate din mai multe motive: diferența de limbă, bărbații care nu își lăsau soțiile, fiicele sau surorile să intre în vorbă cu noi etc.

Pentru o secundă, pierdusem speranța de a găsi pe cineva căruia să-i spunem despre Dumnezeu… 

Dezamăgite, ne-am oprit în dreptul unei scări pe care se aflau două fete cărora inițial nu le-am acordat atenție. Le-am salutat fără așteptarea unui răspuns, dar spre surprinderea noastră au intrat în vorbă cu noi fără nici o reținere. În acel moment am simțit că era răspunsul lui Dumnezeu la cererea de a ne scoate în cale persoanele care aveau nevoie de o încurajare.

Timp de câteva minute, am stat de vorbă cu ele; nu puteam înțelege ce se întâmplă, subiectele de conversație veneau din partea lor, puteam observa în privirea lor dorința de a-și deschide sufletul în fața cuiva, care să le spună un cuvânt de încurajare. Ne-au întrebat care era scopul călătoriei, dacă ne-a plăcut țara lor și dacă ne vom reîntoarce cândva, promițând că ne vor fi ghid turistic dacă vom avea nevoie și mai mult decât atât ne-au povestit situația familială și nevoile lor. Conversația decurgea fluid, repede și spre direcția corectă; eu personal mă apropiasem cu o oarecare teamă de a fi respinsă, dar abia mai apoi am conștientizat că era locul și persoanele alese de El că să putem primi încurajare și să ne fie mărită credința.

Nu eram convinse dacă să le dăm acele „obiecte” pe care le aveam la noi; rugându-mă în mintea mea, am simțit din partea Domnului îndemnul de a dărui, și vreau să cred că erau pregătite special pentru ele. Le-au primit cu inima larg deschisă și ne-au cerut să facem o poză ca amintire.

Ajunși la hotel, am povestit echipei experiența noastră și pe măsură ce povesteam inima mea tresălta de mulțumire și de recunoștință față de Dumnezeu. Da, e drept că am avut și gânduri de îndoială, gânduri de descurajare din partea celui rău, dar am preferat să cred în El și să mă plec în rugăciune cerându-I să lucreze la inima celor două persoane.

Zâmbetele de pe fețele celor două fete m-au făcut să înțeleg că oamenii sunt dornici și gata să primească mesajul mântuirii, dar de multe ori noi nu suntem pregătiți să-l împărtășim cu ei, chiar mai mult, considerăm că sunt alții chemați la această lucrare și stăm comozi în pătrățica noastră, neconștientizând câte sufletele pier în fiecare secundă fără a primi șansa salvării.

O durere îmi cuprinde sufletul când văd persoane care au ocazia și toate resursele necesare pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu și totuși stau cu gura închisă, parcă cusută cu nepăsare. Mintea și inima mea au trecut printr-o revizie care m-a făcut să înțeleg de marea nevoie de lucrători la seceriș. Această întâmplare, poate pentru unii, insignifiantă, a aprins în mine un foc și o dorință arzătoare ca, prin asemănarea cu Hristos, să ofer celor din jur un exemplu de o altfel de viață, care să le întoarcă privirea spre cruce. O dorință de a fi o trâmbiță care vestește bucuria mântuiri.

Natalia, Spania, expunere transculturală în Maroc, după parcurgerea cursului Kairos într-o tabără „Dincolo de frontiere”, organizată de Ștefan și Ioana, misionari APME.

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.