Mulţumită cu starea în care mă găsesc…*

Prima mea săptămână în sat a fost cu adevărat o aventură.

Imediat ce am ajuns, m-am confruntat cu imposibilitatea folosirii cutiei de metal (care îmi servea ca dulap, cămară, bibliotecă etc), cât și cu imposibilitatea de a intra pe ușa de la intrare care era prea îngustă. Patul era așa de fragil și scârțâia, încât am ales să dorm jos, pe saltea. Aragazul mi-a fost instalat pe cărămizi, în aceeași cameră care era folosită ca dormitor, bucătărie și salon… Ah! și tot acest spațiu îl împărțeam cu prietena mea.

Am fost surprinsă când am fost chemate că a venit „jege tigi”, vânzătorul de pește. Am știut că mâncarea nu va mai fi o așa mare provocare cum anticipasem. Am mers prima dată la piață cu căruța trasă de măgar, călătorie pe care o organizasem anticipat și o așteptam cu nerăbdare. Exact cum obișnuiam să-mi planific o vacanță la Roma. Într-o zi, după ce am petrecut un timp afară, când m-am întors în căsuță, m-a speriat rău de tot o capră care ieșea cu burta plină, după ce mâncase cina noastră – un bol de „to”, mămăligă din mei și sosul din frunze de baobab. Așa am învățat lecția că trebuie să închidem ușa… dar cu ce? S-a adus un lanț de bicicletă, iar o doamnă în vârstă mi-a împrumutat lacătul, până când am mers la piață să cumpăr tot ce realizasem că îmi lipsește și mă găsise nepregătită.

Prima noapte am simțit frică, deoarece până a mă muta în sat eram obișnuită să am o anumită siguranță. De obicei, până la dormitor, mai încuiam bine alte patru uși. Nu și aici. După șapte zile, ajunsesem să dorm profund, atunci când animalele decideau să nu mai facă gălăgie.

Localnicii mă întâmpinau în fiecare dimineață cu zâmbete. Unii se uitau la mine curioși să înțeleagă cât mai rezist. A fost o experiență tragicomică pentru mine, dar sunt convinsă că pe ei i-am amuzat lucrul acesta. Obișnuiesc să spună despre mine povestea cu măgarul ale cărui strigăte m-au speriat în miez de noapte. Faptul că m-am speriat de un măgar încă li se pare comic.

Am trăit liniștită, am stat printre ei, am iubit copiii.

Am avut cea mai frumoasă experiență din viața mea. Acolo, în căsuța de lut, cu o singură cameră.

Următoarea dată când am mers, ni s-a oferit o căsuță cu două camere, mai confortabilă, însă nimic nu a mai fost ca în prima căsuță așezată cu mica fereastră la răsărit, în spatele căreia obișnuiam să am cel mai liniștit mic dejun. Aveam acel sentiment ca în vacanțele de vară romane, când ieșeam cu prietena și sora mea, în centrul Romei. Cu toate că aici serveam nescafe și lapte praf dizolvat în apă și pâine unsă cu brânză topită, aveam acel sentiment profund de bunăstare, ca în cel mai plăcut loc din lume. Mă simțeam ca în Roma, locul de unde plecasem și de care mă simt atașată emoțional.

„Omul sfințește locul” – diferența aceasta o fac acei oameni în urma cărora se vede ceva, și mai ales la aceia care au sădit sămânța omului de calitate.

Roma îmi amintește de familie și prieteni. Același sentiment îl am și în satul african uitat de lume, pe care îl numesc „al meu” căci locuitorii mi-au oferit sentimentul apartenenței.

Îmi lipsesc foarte mult  acei oameni minunați, mai ales „copiii Regelui”.

Așa arătau cele mai frumoase și profunde zile din viața mea în satul T. Dacă plecam singură din locul în care locuiam, mă întorceam înconjurată de copii. Plecam să iau apă de la rezervor, mă întorceam și cu copii și cu ajutor. Femeile îmi ieșeau în cale să verifice dacă iritația cauzată de temperatura ridicată mi-a mai trecut. M-au acceptat, ajutat, protejat și mi-au oferit ceea ce sufletul meu avea nevoie. Aceste lucruri m-au ajutat să iau decizia de a mă reîntoarce în sat oricât de greu ar fi. M-am simțit împlinită într-o căsuță de lut, fără electricitate și apă curentă. Pentru că primeam esențialul sufletesc și spiritual.

În satul T. am simțit prezența lui Dumnezeu cel mai profund. Am experimentat victorii în cele mai dificile lupte spirituale din viața mea, adesea doar eu cu Dumnezeu. Am învățat cele mai profunde lecții de viață, am învățat dependența totală de Dumnezeu. Am simțit nesiguranța ca niciodată în viață, însă doar așa aveam să practic încrederea totală în protecția supranaturală a Tatălui ceresc.

Unele vise mi s-au năruit, pentru a ieși la iveală visul lui Dumnezeu. Planul de a le oferi o instituție care să le transforme viețile în toate domeniile, cu impact în întreaga comunitate. „Copiii Regelui” reprezintă cea mai importantă activitate din viața mea, o școală centrată pe Isus, care există pentru a echipa elevii cu instrumentele de învățare care să le permită să trăiască pe deplin pentru gloria lui Dumnezeu. Totul a început în luna ianuarie cu 25 de copii care îmi demonstrau că merită orice sacrificiu prin bucuria pe care o vedeam pe chipurile lor, atunci când erau la grădiniță și pentru pasiunea lor de a învâța. Copii disciplinați, ascultători, respectuoși. Copii care absorbeau toate informațiile progresând până la uimirea adulților, copii cu care s-a început prima instituție din sat. “Copiii Regelui”!

*Filipeni 4:11b-13 „…căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.”

M.O. – misionară APME într-o țară din Africa de Vest

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.